Afantazia este genetică: Te naști afant?

Este afantazia genetică? 
Te naști afant sau devii afant? 
Dacă unul dintre părinții tăi are afantazia, înseamnă că vei avea și tu de la naștere? 

Ha! 

Cum să întrebi un bebe dacă mintea lui e oarbă? 
Ce știe el despre afantazia, ochiul minții, vizualizare, manifestare ș.a.m.d.? 

Cercetătorii afirmă că unii dintre cei care au afantazia s-au născut așa, în timp ce alții au pierdut abilitatea de a vizualiza în urma unei traume (fizice ori psihice) sau a unei operații medicale. 

Sursă: Wikipedia. 

Afantazia (aphantasia în engleză) este un termen nou, inventat în 2015 de profesorul de neurologie cognitivă și comportamentală, Adam Zeman, de la universitatea din Exeter, alături de colegii din Edinburgh, așa cum am scris aici (apasă/click). 

Despre incapacitatea de a vizualiza (de a vedea cu ochii minții) s-a mai scris cu mult timp în urmă, mai precis în 1880 (al 20lea secol) de către Sir Francis Galton, care, în urma unui sondaj a sugerat că în jur la 2,5% din populația globului suferă de afantazia (aphantasia). 

Bine, hai, sondajul a sugerat, nu Sir Francis Galton. Dumnealui a scris rezultatele sondajului sugerativ. 

Dacă citești în engleză, ai menționarea și poți să vezi cu ochii tăi multe altele (linkul este mai sus oricum) pe  http://www.exeter.ac.uk/news/research/title_467790_en.html

Pe atunci nu exista termenul aphantasia, cum am scris de mai multe ori, căci s-a inventat în 2015. 

Studiul zicea că 2,5% dintre oameni nu poate vizualiza. 

Mai mult despre vizualizare într-o postare viitoare. Stai pe fază, că-i super interesant. 

Eu mă întreb cum a sugerat sondajul ăsta procentul de 2.5%.  

Vreau să zic, toată populația globului a luat parte la acest sondaj? 

Imposibil. 

Și ce crezi? 

Chiar și-n ziua de azi, tot acest procent se aduce-n discuție. 

Curios, nu? 

Este afantazia genetică sau te naști afant din părinți care vizualizează fără probleme? 

Da și da, zic cercetătorii. 

Eu cred că sunt mult mai mulți de 2,5% dintre oameni care suferă de afantazia. 

Mulți nu știu că au afantazia pentru că nu s-au gândit la asta. 

De ce să se gândească? 

Am afantazia de când pot să-mi amintesc. 

Știu asta pentru că ascultând colegele (sau prietenele) mele de grădiniță (școală) cum vorbeau despre faptul că visau (ori știau precis că) într-o zi vor avea o familie, o casă și aia și aialaltă, în timp ce eu nu-mi puteam imagina așa ceva. 

Pe vremea mea nimeni nu visa să devină pilot, astronaut, vedetă fără talent, scriitor, poet etc. Nimeni sau nimeni dintre cei pe care-i cunoșteam eu vreau să zic. 

Vorbesc de Epoca de Aur, de vremurile comuniste despre care am scris în 14 nuanțe de roșu. 

Atât de mult am reflectat asupra faptului că nu puteam să-mi imaginez deloc cum am „să fiu mare”, încât m-am convins că am să mor de copilă și de aceea nu-mi pot imagina viitorul. 

Și totuși... 

Și totuși am o amintire extraordinar de precisă a unui moment în care am putut să citesc un rezumat ce am scris acasă – ca temă – în timpul unui test scris (la școală). 

Am văzut cu ochii închiși (dar și cu ochii deschiși) aproape cuvânt cu cuvânt textul întreg, pe care l-am transcris în lucrare. 

Am copiat din amintiri. 

Nu este fantastic? 

Memorie vizuală se numește și cred că asta demonstrează că nu m-am născut afantă sau cu o minte oarbă.  

De ce am zis aproape? 
Pentru că din tot textul un cuvânt... s-a ascuns de ochiul minții mele. M-am străduit enorm să-l vizualizez. Minute-n șir, poate 15 ori 20. 

Și n-am reușit. 

Am intrat în panică când mi-am dat seama că nu mi-l amintesc în niciun mod. Mintea mi s-a blocat și n-am fost în stare să mai raționez deloc. 

Fraza suna cam așa: 

„Satul, aflându-se pe un munte, era ..?.. de restul lumii.” 

Ce adjectiv lipsește? 

Reușești să ghicești? 

Sunt sigură că da. Eu... n-am fost în gradul să găsesc niciun cuvânt, căci nu-mi aminteam sensul propoziției. De frică. 

Deloc. 

Am lăsat gol (un spațiu) și am predat lucrarea așa. 

Nici în ziua de azi nu-mi imaginez ce a gândit învățătoarea mea, regretata Doamnă Maria Puiu. 

Că am copiat? 

Nu ar fi ajuns la ideea asta niciodată. Nu pentru că eram cea mai deșteaptă din clasă, dar pentru că timiditatea mă condiționa total. Eram prea fricoasă să atrag atenția asupra mea. Nu aș fi riscat asta în ruptul capului. 

Am copiat, dar din memoria mea. Cum am scris mai sus. 

Pentru ultima dată, da, afantazia poate fi genetică și unii se nasc afanți.  

În ce context ai aflat tu că ai afantazia? 

Ai ajuta pe alții dacă ți-ai spune povestea (sau experiența) într-un comentariu.