Afantazia pe înțelesul tuturor

Imaginează-ți că ai un aparat de fotografiat cu film (filmul = mintea), dar oricât ai apăsa pe buton (dorința de a vizualiza) să imortalizezi ceva, nu reușești. Butonul funcționează (se aude clic, clic, clic = încerci și încerci să vezi cu ochii minții), ba chiar camera poate porni, dar nu face fotografii și nici nu înregistrează video.
Asta-i afantazia (aphantasia în engleză).

Ai minte și (chiar) memorie, dar:

nu poți proiecta imagini (voite = orice)
nu poți derula un film compus din visuri (aspirații)
nu te poți plimba pe o plajă imaginară (ca să te relaxezi și să-ți umpli bateriile)
nu poți număra oile (ca să adormi)
nu poți să-ți vizualizezi viitorul în formatul dorit (și muncit)
nu poți trăi alături de protagoniștii unei povești (carte, film etc.)
nu poți exista într-un univers creat în totalitate de mintea ta

Concret, poți visa la orice, inclusiv la cai verzi pe pereți, dar nu în imagini (sau filme).
Nu poți vedea ce nu este în fața ta. Concret. Tangibil. Palpabil.

Mintea funcționează, numai că o face în întuneric. La rece.

Îți poți aminti ce ai trăit, unde și cu cine, câte ferestre ara casa-n care te-ai născut; îți poți aminti colegii de școală, ulița copilăriei, prietenii de la grădiniță... dar nu vezi nimic aievea, oricât ai încerca să te concentrezi. Chipurile (fețele) nu ți se înfățișează, locurile nu se arată...

Nu poți visa cu ochii deschiși, dar, îți poți aminti aproape orice ca fapte.

Și ce crezi?

Cunosc oameni care nu pot vedea imagini (voite) în mintea lor, dar nu consideră că-i vreo problemă. Ba chiar, unii mi-au spus că înțeleg eu greșit chestia asta: vizualizarea adică.

Ideea lor este că atâta timp cât poți să te gândești la ceva ori să-ți amintești ceva, imaginile vivide (sau în ceață, neclare etc.) n-au importanță, ori n-au niciun rol.

Și le dau dreptate.

Ce mare brânză să nu vezi (cu ochii minții) ceva ce-ți amintești destul de clar, căci s-a întâmplat?

Le dau dreptate, dar numai până la un anumit punct.

În momentul în care visezi (dorești) să devii, să spunem, un pictor apreciat în întreaga lume, dar tu – fratele meu, bietul de tine –, trăiești într-un loc complet rupt de civilizație, unde nu se găsesc pânze și culori pentru pictat, abia atunci îți dai seama cât de important este să ai abilitatea de a zbura (în mintea ta) în locuri unde se găsesc de toate și unde ființele umane (dar nu numai) apreciază pictura, și, mai ales, apreciază tablourile tale, stilul tău unic de a pune pe pânză priveliștile spartane care te înconjoară.

Și asta pentru că singurul tău mod de a reuși să devii ceva ce majoritatea nu poate nici măcar concepe – Nene, trezește-te! Trăiești printre diamante negre și pești roșii, cine să se uite la tablourile tale? Dar ce-ți trebuie ție să pictezi? Nu este destulă frumusețe în natură? – este să te vezi cu pensula în mână, înconjurat de mii de oameni transcendentali, care se uită admirați la peștii futuriști, care zburdă pe câmpii acoperite de lanuri aurite de marijuana.

În viața de zi cu zi, de care ești foarte mulțumit, faptul că îți lipsește abilitatea de a vedea clar cu ochii minții, nu are nici cea mai mică importanță.

Dar când ești un copil de țăran (născut într-o țară comunistă – condusă de un tiran – cu unicul scop de a munci pământul pentru binele țării) care tot ce vrea este să scrie, atunci... atunci faptul că ești afant te ține cu sapa-n mână pentru tot restul vieții.

Vorbesc (pardon, scriu) din experiență.

S-au făcut studii și se presupune că afanții nu au memorii autobiografice (printre altele).

„14 nuanțe de roșu”, ai auzit de cartea asta? „Amintiri din Epoca de Aur/memorii comuniste”?

14 nuanțe de roșu este o carte autobiografică scrisă de... mine, bre! Cristina Gherghel. Da.
Iar eu am afantazia de când mă știu, numai că nu aveam idee că „condiția asta” se numește „afantazia”.

Îmi amintesc o multitudine de lucruri din copilărie.
Nu pot să afirm că-mi amintesc totul sau orice mi s-a întâmplat în viață. Ar fi un paradox.

Ce nu-mi amintesc, nu știu că nu-mi amintesc.

Nu?!

Palavre.

Prima amintire este de când aveam 1 an și 7 luni. Mama îl alăpta pe fratele meu mai mic (mezinul). Și, deși e greu de crezut – pentru că am afantazia – deoarece m-am gândit deosebit de des și intens la imaginea asta, mi se pare că o văd aievea. Dar nu o văd. Este doar o impresie. O imagine pe care aș da orice să o văd cu ochii minții mele, căci inima mi se inundă de iubire când vorbesc despre asta.

Ca afant, nu-ți amintește chipuri și locuri (poate), dar îți poți aminti foarte bine emoții, atmosfere, fapte concrete, mirosuri, sunete (muzică, clopote etc.) și altele.

Afantazia te ține legat de mâini, de picioare și de gât – în lanțuri de plumb – de această lume. De realitatea în care trăiești. Dacă ești afant, nu scapi. Nu poți trăi într-o lume imaginară. Dar îți garantez că poți iubi pe cineva care nu există. Poți să scrii povești imaginare. Ba chiar poți picta, fără să ai un model sau o priveliște în față.

Și scriind asta, mă gândesc că (poate) pictorul englez L. S. Lowry, faimos pentru modul curios în care a pictat oamenii, era afant și de aceea nu a pictat realitatea.
Ori, mai există o explicație (din punctul meu de vedere): nu voia să picteze realitatea, deoarece nu-i plăcea.
Ba... Și.
Supoziții. Nu-i dreptul meu să explic acțiunile altora. N-am de unde ști precis.

Oricum ar fi, faptul că ai afantazia, nu te face inferior nimănui.

Nu ești „mai puțin” om.

Nu ești mai prejos.

Poți să ai succes în orice domeniu.

Ești (doar)... mai sărac. Îți este negat dreptul de a visa cu ochii deschiși. Și asta-i trist atunci când nu ești fericit.

Ha. Ce joc de înțelesuri! Inițial (total din greșeală), am scris „șoc” și nu „joc”. Cred că ambele cuvinte se potrivesc.

Să fii afant este o injustiție incredibilă când ai vrea să trăiești într-o altă lume (dimensiune, univers paralel etc.), alături de alți oameni (ca tine poate), doar ca să poți supraviețui în realitatea crudă din zilele noastre.